Botosani

Documentele scriitorului Mihail Sorbul abandonate printre vechituri

2009-07-07T18:40:00.007+03:00

“Adevarul nu insulta, ci serveste dusuri reci prostiei calde…”

Sunt cuvinte scrise de Mihail Sorbul, un dramaturg prin excelenta, unul dintre scriitorii de seama ai literaturii noastre. Nu as fi inceput cu acest citat daca nu as fi fost intrigata de faptul ca documentele importante ale scriitorului au zacut prin cutii prafuite, pana cand cineva le-a scos la lumina, dar nu pentru a fi vazute intr-un muzeu, ci sa le vanda in talciociul de vechituri. Impinsa de pasiunea pentru orasul meu de suflet – Botosani – m-am simtit norocoasa ca le-am gasit si cu ele in mana am dat un search pe Google sa aflu mai multe despre scriitorul botosanean, dar mai ales sa vad o poza cu Mihail Sorbul. Surpriza!!! Nu am gasit mai nimic. Acest lucru ma determinat sa public si eu ceva despre cel care in perioada interbelica a avut un mare succes cu piesele de teatru: Letopiseti -1915; Patima rosie -1916 si Dezertorul - 1919.

Mihail Smolsky s-a nascut la 16 octombrie 1885, la Botosani, ca fiu al unui ofiter polonez stabilit in Moldova, pe nume Anton Smolsky si al Mariei Moscovici, de loc din Saveni-Botosani. Merge la scoala in Botosani, pentru primele doua clase apoi la Iasi pentru urmatoarele. Tot la Iasi incepe liceul pe care il termina apoi la Bucuresti, iar dupa cum arata diploma sa de absolvire, examenele le-a sustinut si trecut in particulat. A urmat Facultatea de Drept si Conservatorul din Bucuresti. Debuteaza in 1908 cu o comedie de moravuri – “Eroii nostri” semnata M. Smolsky si se bucura de sustinerea lui Mihail Dragomirescu, fiind si cel care i-a dat pseudonimul Sorbul. Cu acest pseudonim a intrat in redactia revistei “Convorbiri critice” ca secretar de redactie. In 1910 scoate impreuna cu Liviu Rebreanu revista “Scena”. Rebreanu ii devenise cumnat in urma casatoriei dintre Mihail Sorbul si Maria Radulescu, sora mai mica a sotiei romancierului. Mihail Sorbul a mai fost director al Teatrului National si al Operei din Cluj, presedinte al Societatii Autorilor Dramatici Romani, incununat cu Premiul national pentru teatru in 1937. Inceteaza din viata la 20 decembrie 1966, la Bucuresti.

Centrul Judetean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale Botosani organizeaza, in memoria sa - Concursul national de creatie a piesei de teatru intr-un act "Mihail Sorbul". In 2008 s-a desfasurat in perioada 7-9 noiembrie, desi nu vad nici o logica pentru ca dramaturgul s-a nascut in octombrie si a murit in decembrie, dar stiu ei de ce... Mai pot sa va spun ca acest concurs a ajuns la editia a VI-a din cate stiu eu si pot participa dramaturgi romani contemporani, indiferent ca sunt sau nu membri ai uniunilor de creatie, fara limita de varsta, cu o piesa de teatru intr-un act, care sa nu depaseasca maximum 20 pagini, corp 12, la 2 randuri. In aceasi perioada, adica 6-9 noiembrie 2008, in sala Teatrului "Vasilache" din Botosani a avut loc si cea de a XXII-a editie a Festivalului-concurs national de interpretare a piesei de teatru intr-un act "Mihail Sorbul". La concurs pot participa una sau doua formatii din fiecare judet. In privinta repertoriului, nu exista nicio restrictie tematica. Timpul unei reprezentatii nu trebuie sa depaseasca 30-40 de minute. Banuiesc ca la fel se va intampla si in 2009, mai multe informatii sigur gasiti la organizatori daca sunteti interesati. Acum revenind la ideea de inceput a acestui material, puteti vedea si voi fotografia scriitorului Mihail Sorbul si diploma de absolvire a liceului, asa cum arata in original, , dar si fotografia sotiei sale – Maria Sorbul, fosta Radulescu. Fotografiile sunt extrase din documentele de calatorie CFR pe care cei doi le-au detinut in perioada 1936-1940.

Teatrului "Mihai Eminescu"

2009-06-09T17:06:00.004+03:00

Inceputurile activitatii teatrale la Botosani sunt legate de numele lui Costache Caragiale, un important animator al teatrului romanesc. In 1838, actorul Costache Caragiale incearca sa organizeze la Iasi o trupa de teatru, dar este primit cu raceala. Isi indreapta atentia spre Botosani, unde are un succes rasunator. Nicolini, directorul Scolii Domnesti din Botosani ii pune la dispozitie o sala cu o capacitate de 40 de locuri. In stagiunea 1838-1839, Botosani este unicul oras din cele trei tari romanesti in care se rosteste pe scena limba romana. Incercarea lui Nicolini de a atrage lumea botosaneana spre teatru a reusit, ba chiar a avut o influenta atat de mare la acea vreme, incat s-au urcat pe scena inclusiv boierii si cucoanele lor. La 27 noiembrie 1838 se juca „Uniforma lui Velington” comedie intr-un act de Otto von Kotzetbue. Afisul acestei reprezentatii, scris de mana, se afla la Biblioteca Academiei Romane. Cu trecerea timpului mentalitatea botosanenilor s-a schimbat si teatrul a devenit cea mai cautata iesire in societate. Asa se face ca boierii din Botosani au inceput sa isi doreasca o sala de teatru de sine statatoare. Prin 1860 se construieste prima sala de teatru cunoscuta sub denumirea de „Teatrul Petrache Cristea”: o scena, doua randuri de loji, parter si orchestra. Sala varuita in alb, era jumatate de elipsa, cu despartiturile de la loji din scandura vopsite cu alb, fara capitonaj si fara scaune, pe care publicul si le aducea de acasa in seara reprezentantiei. In mijlocul plafonului atarna un candelabru urias, ce trebuia coborat pana jos pentru a putea fi aprinse cele aproximativ doua sute de lumanari din parafina. Stalurile, un fel de lavite cu spatar erau rezervate numai barbatilor. Pentru orice femeie ar fi fost o lipsa de respect sa apara la teatru in stal. Trei lovituri de butuc in dusumeaua scenei anuntau publicul ca reprezentatia avea sa inceapa. In aceasta sala de la Botosani, trupele de teatru straine care treceau prin punctul de frontiera Burdujeni spre Bucuresti si de acolo spre Constantinopol, nu ezitau sa poposeasca pentru una sau mai multe reprezentatii. Dupa 1885, din cauza deteriorarii cladirii, spectacolele aveau loc in „Sala meseriasilor”. In 1901 se construieste o noua sala - „Teatrul Popovici”, dupa numele proprietarului sau. Totusi, nu era suficient pentru un oras care la inceput de secol se situa pe locul patru ca numar de locuitori, dupa Bucuresti, Iasi si Galati. In ianuarie 1912 se constituie „Societatea pe actiuni-Teatrul Eminescu” avand 75 de actionari si un capital de 400.000 lei. La 23 septembrie 1912 se pune piatra de temelie a constructiei ridicata ulterior in decurs de doi ani. De planurile cladirii s-a ocupat arhitectul Grigore Cerchez. Teatrul a fost realizat in stilul eclectismului de scoala franceza, comparandu-se prin proportiile si bogatia ornamentatiei cu Teatrul National din Iasi. El a fost inaugurat in seara zilei de 21 decembrie 1914, cu piesa „Lorica noastra” prezentata de Teatrul National Bucuresti. Din pacate aceasta cladire este partial distrusa de o bomba la 8 aprilie 1944, iar lucrarile de reconstructie ce s-au desfasurat intre anii 1956-1958 ii schimba total infatisarea. In septembrie 1958 se inaugureaza cladirea noua sub titulatura de Teatru „Mihai Eminescu”. Prima stagiune artistica se deschide la 16 octombrie 1958 cu premiera piesei „Mielul turbat” de Aurel Baranga in regia lui Paul Sireteanu si scenografia lui Constantin Piulita. De atunci cladirea teatrului a mai suferit o modificare la intrarea principala, pastrandu-si imaginea pe care o pot admira si astazi toti cei care ajung in Botosani.

Botosaniul interbelic

2009-05-11T20:05:00.014+03:00

Omul cat traieste invata si acumuleaza milioane de informatii. Programati parca sa lasam ceva in urma noastra, chiar daca nu avem un scop anume in viata, se gaseste o cale pe care o urmam, macar din inertie, daca nu din convingere. Nu stiu daca am constientizat pana acum cat de fascinata sunt de istoria orasului Botosani, cert este ca in ultimii ani nu mi-a scapat aproape nimic din ce mi-ar fi putut furniza o noua informatie legata de vechiul oras. Am citit prin carti despre viata celor care au trait acum 100 de ani sau chiar mai mult, dar nimic nu se compara cu o imagine autentica. Asa am descoperit ca sunt o iubitoare de vechituri, dar numai acelea care mi-au satisfacut curiozitatea si mi-au oferit posibilitatea sa imi imaginez lumea stramosilor nostri botosaneni. Sunt convinsa ca pe fata voastra se va instala uimirea cand veti privi aceste imagini, la fel de batrane precum bunicii generatiei mele. Este laudabila initiativa autoritatilor locale de a pastra si intretine putinul ramas din ceea ce a fost Botosaniul interbelic. Ma bucur ca pot sa redescopar si in realitate, anumite cladiri pe care le-am vazut in aceste carti postale realizate in perioada 1900-1930, dar cel mai important- sunt inca in picioare.

Alte imagini 2009

2009-05-04T16:46:00.006+03:00

Istoria cladirii Primariei

2009-04-27T15:34:00.017+03:00

Poposind pe holurile Primariei din Botosani in cautarea unor subiecte care sa ajunga a doua zi in paginile ziarelor si sa satisfaca cititorii, am admirat de multe ori frumusetea acestei cladiri. Poate ca e si un defect profesional, poate ca e simpla curiozitate reportericeasca, dar de mult mi-am dorit sa-i cunosc istoria si sa scriu despre ea, sa aflu cat mai multe despre cei care au gandit administrarea orasului inca din vremurile lui de inceput. Aceasta dorinta a ramas neindeplinita pana acum, cand in sfarsit ma bucur de timpul pe care il am la dispozitie si il dedic materialelor pe care, poate ca nu le-ar fi publicat niciun ziar, pentru ca nu au valoare comerciala. Mereu au atras atentia stirile negative in detrimentul informatiilor despre istoria si cultura noastra. Fortata de imprejurari am fost mereu in criza de timp si astfel, goana dupa senzational nu prea mi-a lasat loc si de astfel de documentari. Acum insa, deschid seria "Remember Botosani", un fel de istorie in imagini a orasului, incepand cu anul 1900 pana in prezent. Prima pe lista este chiar cladirea Primariei, un edificiu construit la sfasitul sec. XVIII, purtand amprenta unui stil eclectic de influenta germana. In primul buget al Eforiei, adoptat in 1832, la capitolul cheltuieli apare mentionata suma de 400 lei pentru „chiria casei munitipalitatii”. La acea vreme cancelaria sfatului orasenesc se afla intr-o casa apartinand lui Mihai Bolfosu, de pe ulita Tiganimii. In anul 1851 prin generozitatea Domnitorului Moldovei Grigori Ghica, Eforia are un loc propriu, o casa care s-a aflat chiar pe locul unde este astazi Primaria. Aceasta casa a apartinut Stolnicului Enachi Codrescu, de la care a trecut in 1806 prin testament la Gheorghe Loiz, fratele si Ioan Loiz, fiul Stolnicului. Acesta din urma a vandut-o Hatmanului Anastasa Basota. Pentru ca fondurile locale nu erau suficiente, Grigori Ghica, in semn de dragoste fata de aceste locuri, de care il legau amintiri de familie, cumpara casele Codrescu-Basota si le daruieste Eforiei. Documentul care atesta acest lucru se pastreaza, in original, la filiala Botosani a Directiei Generale a Arhivelor Nationale. Cladirea este apoi restaurata intre 1906-1914, iar la mijlocul sec. XVIII devine sediul Tribunalului unde in perioada octombrie 1864 - martie 1865 Mihai Eminescu a lucrat in calitate de copist.

.....................................................................................................................................................................

Primaria orasului inainte de restaurare (1872) desen facut de ing. Stefan Emilian pe planul orasului intocmit de el Situatia din 1923-1930 Situatia din 1935 - 1950 Primaria Botosani cu statuia lui I.G. Duca in fata Situatia din 1968 Anii 1970-1980 Primaria in 1990

Imagini din Botosani 2009

2009-04-08T17:27:00.000+03:00

Botosani in 2002

2009-02-26T13:33:00.001+02:00

Nume de tatar sau de boier?

2009-02-11T18:50:00.000+02:00

O veche legenda spune ca numele de "Botosani" s-ar trage de la Hanul Tatarilor, Batus-chan, care in anul 1240 a pradat Europa, din Polonia pana in Bulgaria, iar hoardele sale au trecut peste Transilvania, Serbia, Silezia si Croatia. Se spune ca pe atunci, pe aceste meleaguri era un satuc sarac si umil, in care traia o mana de oameni, in ciuda faptului ca pe aici treceau targovetii cu marfuri scumpe din Orient spre Occident. Hanul Tatarilor intentionand sa praduiasca acesti targoveti si-a stabilit resedinta aici, ulterior schimband numele locului. Cum se numea inainte de acest fapt se pare ca s-a pierdut in negura vremii. Legenda ar fi fost credibila, daca un pamantean al locurilor nu ar fi facut cercetari solide si apoi sa lase scris, ca adevarul este altul. Numele s-ar trage de la una dintre familiile alese ale Moldovei, pomenita in documente foarte vechi, contemporane cu Stefan cel Mare. Nicolae Iorga scria ca boierul Botas a trăit pe aceste meleaguri pe la începutul mileniului II, el a fost stramosul si de la el a inceput viata locuitorilor satului care s-a transformat mai tarziu in targ de mestesugari dar si punctul de schimb pentru marfurile care circulau pe cele mai vechi drumuri comerciale medievale din Europa. De altfel, cea mai veche pecete a targului Botosani, cunoscuta pana acum, are drept marca un paun cu coada rasfirata si poarta inscriptia: "pecetea targu Botas". Ea apare mentionata intr-o carte a targovetilor, in care se vorbeste despre o judecata a vornicilor de Botosani, pe la 5 august 1670. Inca se mai pastreaza si astazi insemnul paunului pe stema oficiala a judetului. Botosaniului apare pentru prima data atestat documentar in anul 1439, în Letopiseţul Ţării Moldovei scris de cronicarul Grigore Ureche. Descoperirile arheologice de pe teritoriul judetului arata insa ca asezari omenesti au existat aici inca din paleolitic.